Cat e de frumos cand incepi sa compui total aiurea, fara nici the slightest urma de tangenta cu ceea ce ai compus inainte (muzica sau literatura). Oricum, ma intreb: oamenii au dreptul de a lua inapoi ceea ce au oferit? De ce se mai ofera atunci cand totul devine un schimb monetar vicios sau, mai mult sau mai putin, un amanet foarte dragut ornamentat si amanetat la randul sau mda, I love it cand scriu fara niciun purpose creativ, ci doar de dragul de a scrie asa cum beau apa pentru ca imi e sete sau cum setez ceasul pentru ca vreau sa stiu cat e ceasul sau pentru ca – “narcisindu-ma” spun ca dintr-un petite simt estetic si o nuanta de rafinament pe care as vrea sa o posed – nu imi place cum stau limbile ceasului si ma enerveaza atat de tare incat trebuie sa le misc mecanismul si sa le fac sa ticaie. Evident m-am pierdut in paranteze si liniute, unde ramasesem? Too much compulsory reading, wall-e’s a luxury, bot is the case here, this very second.
Oamenii isi iau inapoi cadourile? Ar fi mult prea ridicol sa gasesti un stick note pe usa cu mesajul: “trandafirul de ieri… want it back, lack of natural tendencies when it comes to my living room”. Nu se ia nimic inapoi, oricat se incearca lucrul asta si nici nu se poate impune nimic. Pe lumea asta unde traiesc miliarde de suflete ce sunt acum oameni, luatul inapoi este doar ipotetic, cel mult fizic, cel mult juridic, cel putin anacronistic. De ce citatul lui Lavoisier trebuie sa se aplice doar in chimie? Termenul ‘natura’ este mult prea generos si pretentios pentru a fi cuprins in sabloane si transformat intr-un exemplu ce se pliaza perfect sau partial in anumite situatii, dar oamenii nu sunt constanti, dau din cap afirmativ si uita in aproximativ zece minute, amintindu-si de alte exemple, lucruri si situatii cand au dau din cap afirmativ, au uitat in aproximativ unsprezece minute si si-au amintit alte exemple dupa douasprezece minute. Termin brusc.
intre scrisul bolduit si cel italic, la care se adauga starea nenorocita de somnolenta si o alta raceala geniala, nimerita cum nu se putea mai bine. Imi plac soparlele, sunt verzi si rebele (uhm!).Tare as vrea sa fiu creativa; din pacate toate prostioarele animiste ce imi treceau azi prin minte in timp ce priveam picioarele unei mese si imi aminteam de niste pesti in patru culori (rosu, portocaliu, alb si negru) au plecat departe si am ramas descurajata, privind o cana de apa. Da, au fost cei mai prietenosi pesti pe care i-am vazut vreodata. Cei care stau intr-un acvariu iti dau peste nas cu anarhia lor mai mult sau mai putin existenta si iti intorc spatele (coada, de fapt) atunci when you knock knock, regardless of the “Do not touch(knock)” sign. I want a fireplace, reggae or jazz, a pillow studded floor & some cigarette smoke, not to smoke it - I hate it that way - , just for the sake of watching it fade into a wooden ceiling. And you. Asa ca acum voi incheia cu “Black Cherry“… 
“Some find it in solitude, quietude, in not sharing, not giving, not believing, in one sick and tired alter ego. Some find it in not finding it, in accepting what a hastily drawn destiny had imposed on them. But I found it in you and it was the bottomless box in which I let all my care to flood, my tenderness, all the things I have ever known, all the facts I could ever comprehend, all the music I have never composed myself and my entire human being divided into chapters and puzzles in quicksands. Maybe I failed to connect them, but I always knew you were the only one who could’ve seen them so clearly, as if my whole world was a single wide-opened nutshell with written words coming out of it. I never wanted anyone to know it, maybe because I was scared I would profane the only thing I have ever prayed to. Or maybe I went on holding a little stuffed toy in my arms, never letting anyone touch it, hiding his eyes from the world that made me feel so low, as if I was a sucked orange left somewhere out with the waste, near an apartment’s red door. This world’s beauty was beyond that door’s color. It was in what I kept tightly in my arms. “
Cutiile de carton s-au ridicat acum in picioare si umbla peste tot. Imi trantesc toate cartile pe jos, rup foi la capete si canta taaaaare si ma enerveaza in special cand gasesc stickerele cu libelule si incep sa le dezlipeasca de pe perete. Ok, sunt de acord cu astea, orice dar nu fluturii! Oricum, racelile au fost mereu o sursa de inspiratie, seaca, e adevarat, dar oarecum generoasa – fair enough – in special pentru ca, mai nou, ma ajuta sa dezvolt o oarecare mila pentru ceaiurile pe care nu le beau. Oricum, cutiile astea de carton sunt niste nenorocite, ma enerveaza dar nici n-as vrea sa le alung pentru ca imi tin companie: imi place ideea ca uneori nu sunt tocmai normala si prefer sa raman asa si sa cad intr-o plictiseala adaaaanca in timp ce se intampla aceleasi lucruri zilnic, care de altfel ma tin ocupata. “Plictiseala” asta “pasiva” e doar o figura de stil, ca si “nebunia” asta fake si cutiile de carton. Eh. I miss those who left. My friend who is now in college in some other Romanian city, and those who just forgot, even if they didn’t leave, they’re still here, in the same unknown town with one “Salsa Cafe” somewhere in a freakin park full of “passers-by”, but most of all I miss you because I could never find the right words to write about how much I’m missing you.
) Dear… I believe in you the way I never thought I could and this is how I know you’ll be ok, even if maybe it’ll be a bit difficult at first. (But who am I to tell you things you already know :”> ) Dunno, just felt like writing this. I want to be there for you, to be right beside you, whether you’ll be aware of it or not, whether you’ll feel it or not. Anytime. And forever. Miss you and love you way too much. And I’ll miss you even more. Kiss
spaghetti, am vazut un episod din family guy si doua intro-uri (doar, pentru ca ne-am speriat) din alte filme, am incercat sa interpretam niste scene din –> cu ajutorul dictionarului de simboluri!, then te-am sunat pentru ca vroiam sa aud parerea si interpretarea ta :”> si apoi am ras, pentru restul serii/noptii de: “so did you ask your child if he wants to be a football player like his father, or a singer like Mariah Carey?” (interviu Victoria&David B.) plus multe alte lucruri, eu nefiind in stare la un moment dat sa citesc cu voce tare niste propozitii din cauza rasului care ma ineca. Ah si am jucat - eu si Oana, inainte sa adormim – jocul acela cu situatiile si intrebarile. Am ratat si nu am recunoscut-o pe Mary Poppins ca femeia care sarea de pe geam si nu murea. Pe la 9:30 am inceput sa-mi tarai blugii inca o data prea lungi spre casa si acum imi este prea somn ca sa spun mai mult decat ca a fost really shibby. I miss you, my dear.
Niciodata nu mi-au placut sau nu mi-au atras atentia lalelele, desi in gradina micuta si wanna-be din fata casei mele sunt cateva. Rosii si galbene cu firicele rosii. Infloresc primavara, dar intotdeauna prioritate are liliacul mov care se transforma intr-un model cu nasul pe sus sub blitul aparatului meu foto…so… Nu le-am bagat niciodata in seama si am ajuns sa ma urasc pentru asta, dandu-mi seama ca, in ultimele zile, cautam intr-una poze cu lalele pe deviant si flickr, constatand ca ma relaxez privindu-le. Ciudat. Intotdeauna mi s-au parut florile banale, cu o tulpina solida, verde si seaca. Si apoi concavitatea florilor le dadea un aer de ’clasicism’ prafuit. Nu mi le-am imaginat niciodata ca o palma stransa ca sa depoziteze apa spre exemplu. Nici ca un pahar de sampanie – pe care stiu ca o urasti ;;) – cu piciorul putin denivelat, pe un fundal sepia ce se cere scris cu cerneala neagra. Era mai demult un episod – din Tom & Jerry cred, da, cel mai probabil – in care un ou cadea dintr-un cuib parca si ateriza intr-o lalea ce il primea matern si il lasa apoi sa se rostogoleasca incet pe pamant. Scena asta poate fi mult mai profunda decat ne-o infatiseaza contururile amplificate si nuantele tari..
“… din aceasta gramada de paie care sunt si a carei soarta pare sa fie aceea de a fi aprinsa vara, ca sa arda mai repede decat ar clipi din ochi cel care o priveste.” Kafka
2009, 02.55 p.m. I know that some of you won’t consider this serious and I also know that many of you won’t even bother to read it. But I am writing this in order to give you the information you need, the one that has been hidden from us, from all human beings for such a long time: there is a conspiracy. Maybe some of you already know what this whole thing is about, but I do consider it my duty to make you aware of this future danger against which we will all have to fight: cupcakes.
Car gets back to my mind and I start laughing like a maniac (>:D<). ‘And then? And theeeen..and then and then and then and then and then???! ‘.
care minut din fiecare colt al orasului. Nu te poti descurca decat cu linii ingrosate sau colorate de pe harti si urmarind cu atentie numele strazilor. Am vrut sa vad daca intr-adevar New York-ul este ‘the city that never sleeps’, insa la ora 3 dimineata am gasit cu usurinta un taxi pe strazile populate de cele cateva persoane care ieseau din cinematografe. Si nu a fost decat 6 dolari, insa tipa de la schimbul valutar imi spusese ca cei 50 de euro schimbati in dolari imi vor ajunge numai pentru a plati un taxi, incercand astfel sa evit drumul pe jos de o ora pana la hotel. E adevarat ca m-am enervat cand am asteptat 20 de minute pentru a-mi lua un nenorocit de cappuccino – this time, dear, I really needed that one! =)) – dar m-am distrat cu Maria cand am intrat intr-un mic ‘fast food’ pentru ca eram moarte de foame dupa plimbarea de cateva mile, din China Town/Little Italy pana in Times Square. As fi vrut sa trimit o postcard de la information centre-ul din TS, insa era tarziu si un negru a inceput sa urle in spatele meu si a celorlalte persoane: ‘Ok, folks, we’re closed now!’. M-a amuzat ghidul din loop-ul de downtown, care atunci cand am coborat din autocar ne-a aruncat o privire oribila mie si verisoarei mele, batand nervos un ritm ciudat in cu
tiuta pe care scria mare si clar ‘ TIPS ‘, pe care noi insa nu am atins-o. Mai mult mi-a placut insa primul ghid, care spusese loud and clear: Folks, you know I need tips! – si toata lumea a inceput sa rada de afirmatia lui directa, cu accent jamaican. Sunt multe detalii dragute de genul astora care au facut vizita propriu-zisa really shibby… you know. Spre exemplu momentul in care mi-am dat seama ca, luandu-mi ca punct de orientare reclama de la M&N, puteam ajunge foarte usor la hotel si la bus (reclama trebuia sa ramana in spatele meu, pentru ca o vedeam de pe geamul camerei) 
exploata pe blog, mi se intampla sa ma gandesc la anumite lucruri, spre exemplu cafeaua. I know dear. E o problema care s-a dovedit a fi existentiala: de ce eu nu beau cafea? Habar n-am. Ok, bine, explicatia cea mai rapida si, probabil..uhm… cea mai plauzibila ar fi: pentru ca nu imi place. Dar nici asta nu ar fi 100% true.
And, of course, e Andrei care bea cafea, desi despre stilul tau de a bea cafea nu stiu prea multe – yet ;;) – so please let me know as soon as you read this :*. De obicei ma tachineaza si asta si folosesc si eu motivul cafelei, insotit de un iminent “yuk” de fiecare data cand intervine acest subiect. In plus, ironic enough, imi place mult cafeaua in literatura. Si in muzica. Si in filme si fotografii. Schimba atmosfera intr-un fel mult prea individualizat pentru a-l descrie. Chiar si eu introduc motivul cafelei in unele pagini. Sunt anumite elemente care prind viata si iti devin vicii proprii, fara insa sa iti dai seama ca te-au ademenit si ca traiesc prin tine. Un exemplu asemanator e Maga; pur si simplu nu ar mai fi la fel fara tigarile pe care le fumeaza (tot la Sotron am ajuns…). Astfel, da, ador cafeaua, desi nu o beau, desi nu suport mirosul de cafea.
a. Am pus 2 lingurite de zahar. Dupa ce am gustat-o, am mai adaugat cel putin 6. Cu varf. Am baut-o in 2 ore – cel putin (acum vei rade, stiu :”> ). But I love Starbucks. Starbucks is so nice. Iarna trecuta, cand am intrat in Starbucks, mi-am cumparat o cafea. Nu m-am strambat, pentru ca nu mi-am dat seama ca am cumparat-o si ca am baut-o. I just loved Starbucks. And besides, there’s always the cinnamon coffee :”>.
=))))) In avion era in spatele meu un copilas tare dragut, care nu parea a avea mai mult de 1 an, ok, nici atat. Statea la tatal lui in brate si, fiind in margine si fiind si eu in margine, a inceput sa ma traga de maneca. Si cand ma intorceam la el incepea sa rada =))) ok, era cute. A continuat sa ma traga de maneca though :-”
Ok dar cred ca era francez or something, not a really good idea but anyway, ai inteles tu… =))) Si intr-un final m-am plictisit mai mult ca alta data si m-am uitat la un alt film….and now u’ll kill me for watching Confessions of a Shopaholic 
Ti-as da un bip sa intri pe mess, insa inca nu imi merge mess-ul, astept sa vad ce se poate face :X How’s the big-great-impressive-useless BAC thingy going? >:D< Soon it will come to an end dear 
bine, stiu ca nimeni nu va fi oricum tocmai interesat sa citeasca despre the oldies: Two Stupid Dogs dar you know what, THEN DON’T FREAKIN READ IT!!
