Prin palma 2

Amelie in apartamentul ei, stand pe canapeaua orientata spre fereastra. Privind fereastra. Sta turceste, cu mainile in poala, pe patura cu care se acopera. Pare atenta, dar nu este. Disimuleaza de cateva saptamani, pentru ca se simte privita. Vorbeste incet. Ii plac monologurile. Ii place sa-si auda vocea atunci cand nu bea apa si gatul ii este uscat, buzele se lipesc una de cealalta ca in romanele cu coperta roz a lui Epstein. Ii place sa vorbeasca.

            Ce frumos era aici, cu multa vreme in urma. Nici nu mai stiu cat a trecut. Nici nu mai stiu cand a fost ultima data cand soarele asta imi placea. Il vedea, ca pe un element nou in fiecare zi, care improspata tot plasticul camerei. Mereu mi s-a parut falsa camera asta, poate din cauza asta las lucrurile pe jos, pe covor. Altfel nu iti vine sa calci pe el, ai senzatia ca e tare si rece.

            Mereu am vrut sa scriu literatura, dar nu am obtinut decat biete romane monoxide, simple, directe, fara iradieri sau filozofii. Le-am lasat pe jos si pe ele, acum sunt frumoase obiecte de decor, teancurile alea de foi in care am investit atatea nopti si pe care le-am uitat cum am uitat sa pun zahar in ceai, le-am neglijat asa cum am neglijat cantitatea de zahar din lingurita si le-am batjocorit in final asa cum batjocoresc bauturile calde ce s-au racit. Idioate curtezane mai sunt si cestile astea de ceai pentru aspectul camerei: par a fi obiecte de decor si se simt si ele importante, insa nu dovedesc decat lipsa mea de bani, timp si prost gust in a-mi decora altfel casa.

            Oricum, era frumos aici. Traia o fata frumoasa aici. Se potriveau: ea si apartamentul care atunci arata altfel. Era simplu dar in nuante deosebite. Cand intra aici, cu tot soarele asta, cu obiectele mici si culorile ce il decorau, pareau a se potrivi. Era locul perfect in care te gandeai sa o vezi. O fire remarcabila, dar care a lasat in urma o oribila legenda prost transmisa prin viu grai, o poveste, o tragedie ieftina, pe care toate buzele o spun, iar buzele care nu o povestesc au minti care sa o creada si sa o stie. Vorbesc cu totii si se infasoara in povestea asta, pentru ca nu au altceva sau pentru ca este captivanta. Mie mi s-a parut captivanta. Dar este ceva ce ma face sa pastrez distanta si sa nu cer detalii vecinilor nervosi sau oamenilor care ma privesc si din ale caror priviri deduc regret combinat cu surpriza de a ma vedea. Se poarta de parca ma cunosc toti, de fiecare data cand vorbesc despre ea, cand creez o aluzie sau cand descriu un detaliu. Lucrurile de aici au devenit atat de consacrate ei, incat eu care locuiesc in fostul ei apartament simt ca profanez ceva ce oamenii, cunoscuti sau necunoscuti ei, au tinut sfant.

            Da, era o artista pentru lumea asta imensa, marema ce niciodata nu i-a acordat importanta, decat cand nu a mai fost. Imi place sa cred ca si eu sunt. Insa eu nu am produse ale creatiei mele, asa cum avea ea. Eu am rebuturi ce ma definesc si oameni care ma privesc. Ea era o aparitie, un castig pentru cei ce o descopereau: eu sunt pierderea de vreme, punctul de sprijin al focarului ochilor vreunui trecator ce se plictiseste in autobuz. Ea impunea respect si autoritate: eu impun intrebari, cel mult, cand apar in micul bovindou; in general nu impun nimic.

            Cand m-am mutat aici am preluat povestea protagonistei apartamentului. Nu am devenit eu protagonista la randul meu. Povestea aceea se terminase demult, punctul fusese zugravit deja. Eu sunt doar surogatul, cel care inlocuieste dar nu este verosimil si original. Eu am devenit cea care locuieste in apartamentul unde s-au intamplat multe, multe pe care prostii le cred si pe care desteptii le detesta. Sau invers. Eu nu pot spune care este adevarul: eu stiu doar ca atunci cand am venit aici, era frumos. Si am avut parte de initierea in poveste, ca simplu observator. Cred ca ea asta si-a dorit: ca cel care ii va locul aici, fizic, sa aiba dreptul de a intelege, pentru ca macar el sau ea sa nu mai creada ceea ce a crezut toata lumea.