‘Aye!

Butterfly causality.

Window.

Figure of speech

Porcelain. Heart and face.

The Dead.

Collage.

Opaque.

Magenta clear.

Red shade of purple.

Imperial orchide.

Doom.

Somewhere.

 Crystal.

Crystalline.

Exotic plastic.

The world is smaller from a distance.

Keys.

Acid rain.

Daily sickly-sweet.

Between a cat’s sleep and lack of life.

Glass.

There’ll never be my birthday.

Sunetul persista dar simte o prezenta brusca in apropiere. Incet, deschide ochii si ridica privirea: din camarizile negre apare un corp fara picioare, un bust acoperit de solzi de soparla neagra ce se continua cu un gat alb si un chip mult prea palid pentru a apartine de o fiinta umana. Si totusi e om cu buze vinete, pometi albi, parul lung si negru cazand pe langa obraji, pana pe umeri unde devine una cu solzii tari si arsi. Intregul portret pe care-l avea in fata isi pierduse orice urma de inocuitate umana prin ochii negri, mari, atintiti asupra ei, emitand ura si pericol, ca o usa ce se va tranti tare de perete. Amelie ii intalneste privirea si pielea incepe sa-i arda, in timp ce toata groaza tinuta pana atunci in frau se dezlantuie cu o pocnitura undeva pe sira spinarii. Se aude un pocnet de bici si spatele incepe sa o usture, iar ochii incasabili se intuneca. Pentru un minut doar ramane intepenita pe propriile picioare parca lipite. Aluneca brusc pe spate dar nu asteapta durerea loviturii, ci incepe sa se tarasca inapoi, in timp ce omul ranjestete un dezgust teribil, mai oribil decat orice scenariu apocaliptic. Amelie isi zgarie coatele de pamant incercand sa fuga si sa se ridice in acelasi timp. Se ridica intr-un final si incepe sa alerge, cu privirea arzandu-i spatele si zgomotul de hartie mototolita tiuind infernal din toate partile. Ajunge la mijlocul aleii, isi intoarce capul si mai vede o data monstruozitatea cu cel mai cumplit rictus de fata. Isi lasa toata greutatea pe picioarele ce alearga acum mai repede si trece de capatul strazii, cotind-o la dreapta spre lumea ce e din nou senina si suprapopulata. Se opreste doar peste cateva minute si cativa kilometri, cu respiratia taiata, prabusindu-se pe trotuar.

Ramane astfel, cu mainile rastignite, cu fruntea lovita, respirand betonul cald. Nimeni nu se opreste in jur. Amelie se ridica si isi sterge sangele de pe gene cu maneca dreapta, pastrand-o pe cea stanga pentru genunchi. Zona unde spatele i se arcuieste ca unei pisici pregatite de o saritura lunga inca arde si s-a lipit de materialul subtire. Stanjenita de potentialele priviri cerand explicatii incepe sa mearga, cu o mana pe frunte si cealalta inerta pe langa corp, observand ca nici macar o privire nu se abate asupra ei si ca pieptul inca ii zvacneste de frica.

De cand te-ai mutat aici, simti ca trebuie sa faci ceva in mod constant, desi viata ta nu cunoaste mai multe detalii. Ai simtit in ultima vreme o chemare spre usa, spre scari, spre strada, spre oameni aparent dar de fapt departe de ei. Avea legatura cu acei copacii, copacii ce se proiecteaza pe cer, ce par aproape cand de fapt nu sunt. Simti ca trebuie sa mergi, desi nu este o explicatie logica: nu te asteapta nimeni, nu cunosti pe nimeni in orasul asta nou. Nu trebuie sa faci nimic. Dar tu oricum ai fost mereu influentabila, mereu facand pe plac legilor naturii. Tu si schopenhauerismul tau prefacut, care acum nu te va salva. Te gandesti deja sa te ridici de pe canapea, sa arunci patura pe jos, sa iti aranjezi bluza simpla alba si fusta verde crud. Si sa pleci.

Amelie se ridica, asa cum am prevazut, isi scutura fusta. Isi cauta sandalele prea putin inalte, de culoarea pielii. Se incalta si pleaca. In blocul vechi, tipic unei lumi subdezvoltate sau prea putin dezvoltate, soarele patrunde de undeva din stanga. Mai face cativa pasi pentru a descoperi, dupa inca doua usi, scarile cu ferestre ce lumineaza holul. Coboara cele cateva etaje – nu le stie numarul. Apartamentul ei insa e usor de descoperit – singura usa alba din intregul bloc. Afara e strada cu oameni, cu masini si copaci. E dupa-masa, e suficient de cald. E un aer placut, cald si racoritor. Ea stie ca nu cunoaste drumul, insa, invocand un motiv precum vizitarea orasului, se lasa condusa. Blocurile, oamenii si strazile au aceeasi textura: nuante pale, vii sau cenusii, nici una insa parasind, se pare, un sablon impus atat oamenilor cat si strazilor, obiectelor fara viata si blocurilor: acela de a nu iesi in evidenta. Astfel, ei nu-i ramane nici o figura in minte, nici o cladire, nici un scaun de pe o terasa unde se aude muzica. Nicio presiune, intristare sau strigat. Fluctuatia constanta a traficului si vocilor o lasa sa se piarda, sa ajunga unde la marginea orasului, suficient de departe pentru a constata deodata racoarea. Alege strada din stanga pentru a se opri.

            Ce frumos era aici, cu multa vreme in urma. Nici nu mai stiu cat a trecut. Nici nu mai stiu cand a fost ultima data cand soarele asta imi placea. Il vedea, ca pe un element nou in fiecare zi, care improspata tot plasticul camerei. Mereu mi s-a parut falsa camera asta, poate din cauza asta las lucrurile pe jos, pe covor. Altfel nu iti vine sa calci pe el, ai senzatia ca e tare si rece.

            Mereu am vrut sa scriu literatura, dar nu am obtinut decat biete romane monoxide, simple, directe, fara iradieri sau filozofii. Le-am lasat pe jos si pe ele, acum sunt frumoase obiecte de decor, teancurile alea de foi in care am investit atatea nopti si pe care le-am uitat cum am uitat sa pun zahar in ceai, le-am neglijat asa cum am neglijat cantitatea de zahar din lingurita si le-am batjocorit in final asa cum batjocoresc bauturile calde ce s-au racit. Idioate curtezane mai sunt si cestile astea de ceai pentru aspectul camerei: par a fi obiecte de decor si se simt si ele importante, insa nu dovedesc decat lipsa mea de bani, timp si prost gust in a-mi decora altfel casa.

            Oricum, era frumos aici. Traia o fata frumoasa aici. Se potriveau: ea si apartamentul care atunci arata altfel. Era simplu dar in nuante deosebite. Cand intra aici, cu tot soarele asta, cu obiectele mici si culorile ce il decorau, pareau a se potrivi. Era locul perfect in care te gandeai sa o vezi. O fire remarcabila, dar care a lasat in urma o oribila legenda prost transmisa prin viu grai, o poveste, o tragedie ieftina, pe care toate buzele o spun, iar buzele care nu o povestesc au minti care sa o creada si sa o stie. Vorbesc cu totii si se infasoara in povestea asta, pentru ca nu au altceva sau pentru ca este captivanta. Mie mi s-a parut captivanta. Dar este ceva ce ma face sa pastrez distanta si sa nu cer detalii vecinilor nervosi sau oamenilor care ma privesc si din ale caror priviri deduc regret combinat cu surpriza de a ma vedea. Se poarta de parca ma cunosc toti, de fiecare data cand vorbesc despre ea, cand creez o aluzie sau cand descriu un detaliu. Lucrurile de aici au devenit atat de consacrate ei, incat eu care locuiesc in fostul ei apartament simt ca profanez ceva ce oamenii, cunoscuti sau necunoscuti ei, au tinut sfant.

            Da, era o artista pentru lumea asta imensa, marema ce niciodata nu i-a acordat importanta, decat cand nu a mai fost. Imi place sa cred ca si eu sunt. Insa eu nu am produse ale creatiei mele, asa cum avea ea. Eu am rebuturi ce ma definesc si oameni care ma privesc. Ea era o aparitie, un castig pentru cei ce o descopereau: eu sunt pierderea de vreme, punctul de sprijin al focarului ochilor vreunui trecator ce se plictiseste in autobuz. Ea impunea respect si autoritate: eu impun intrebari, cel mult, cand apar in micul bovindou; in general nu impun nimic.

            Cand m-am mutat aici am preluat povestea protagonistei apartamentului. Nu am devenit eu protagonista la randul meu. Povestea aceea se terminase demult, punctul fusese zugravit deja. Eu sunt doar surogatul, cel care inlocuieste dar nu este verosimil si original. Eu am devenit cea care locuieste in apartamentul unde s-au intamplat multe, multe pe care prostii le cred si pe care desteptii le detesta. Sau invers. Eu nu pot spune care este adevarul: eu stiu doar ca atunci cand am venit aici, era frumos. Si am avut parte de initierea in poveste, ca simplu observator. Cred ca ea asta si-a dorit: ca cel care ii va locul aici, fizic, sa aiba dreptul de a intelege, pentru ca macar el sau ea sa nu mai creada ceea ce a crezut toata lumea.

Time to leave here, trains won’t stop, this is the last one. Writting my mind to death on piles of papers through orange silk and other pulp fiction. What’s left is neither to prove, not to doubt, flickering screen burns to what holographic realities had left on a world with untapped resources of dust and disgust. Trains won’t stop, they avoid this area that’s already gone and lost, where everything that was alive is now rotting on the ground, embedded in it, with their leaf pointing the sky in one last touch of regret. It should’ve been beautiful; it’s how it was supposed to be, to become, to grow old and never fade away, to scream but never let go and to hurt but never to die. Life is a miserable place and we’re its slaves, consciously performing our blind, slavery acts or not, it’s who we are. And there’s no need of light or enlightement for something that’s gone forever, buried alive and boiling in the ground, fully covered with dirty snow and rocks. Who wouldn’t give up this life-sucking black hole? Who wouldn’t kick the nothing it has to offer? And above them all: what fool would ever dream of something better?

E aceeasi bucata de hartie de impachetat cadouri, moale si rosie, sacadata si rosie, cu santuri de consecinte si tot ce a insemnat mai demult, tot ce s-a degradat si s-a indepartat de valoarea initiala. Mai demult nu reprezenta nimic, dar cand ai pus-o undeva ca sa fie in siguranta nu te gandeai la zilele astea, la cum va fi sa porti pantaloni verzi si o bluza larga dar sa stai cu picioarele goale in timp ce afara ninge si inauntru ard becuri in nestire. Nu te-ai gandit tu atat de departe, my dear Amelie, pentru ca viitorul tau de atunci era concret ca o frunza si la fel de usor plutea. Insa oricat plutea nu ajungea la apa, nu se uda si nu se scufunda, nu plutea in nestire pana cand pietrele navaleau si o lipeau de un mal batut de soare. 

Acum e liniste incat auzi si blana pisicii desprinzandu-se de pe carne si oase, mult prea multa liniste pentru o dupa-masa de iulie spre august, prea liniste pentru lumina de galbui pal, nuantele camerei cu toate elementele desfatate in vernil si bleu, prea putina liniste pentru tine. Tu vrei tacere de mormant, tu vrei faraoni lipiti de perete doar pentru a te inspira, vrei eleganti pe tavan care sa nu cada niciodata. Tu vrei nopti in care sa te uiti pe geam, sa mangai pisica, sa contemplezi obiectele mici, fara influenta practica, pe care le cumperi. Ultimul cumparat nu se potriveste niciodata cu cel luat anterior. Saptamana trecuta ai luat un suport de lumanari pictat manual, rotund si mic, cu patrate galbene si violet. Ieri ai cumparat un alt suport de lumanari – desi nu prea ai lumanari in casa, iar daca ai nu le folosesti in mod constant – rosu cu flori albe. Ti-ai irosit banii pe el, acum regreti banii pierduti dar te pierzi in a-l privi. Nu mai regreti peste cateva minute. Pisica isi misca urechile in somn si se foieste pe perna aurie cu ciucuri visinii, rasufla apasat si clatina firele subtiri ale unui ciucure. Ceaiul alunga fum si in camera e curent, curent de la fereastra mare ce ocupa intregul perete din fata canapelei vernil, unde e perna pe care sta pisica. Ce lume complicata si greu de descris ai, Amelie, atat de multe coordonate, atat de incurcate detalii si nuante; te pierzi in amanunte si faci din mine cel mai prost narrator, fara un pic de organizare in prezentarea detaliilor. Ai rafturi albe cu carti mici, vechi si rupte, noi si prost scrise pe restul peretilor din camera. Nu stiu cum te-ai gandit sa le aranjezi astfel: trei pereti dintr-o camera cu patru sunt ocupati, de sus pana jos, cu cartile tale multe si triste. Mai ai o masuta de cafea in fata canapelei orientate spre fereastra cu perdele lungi, simple si albe. Undeva, printre rafturile de carti de pe peretele paralel cu cel ce sprijina fereastra imensa, ai un dulap cu multe sertare. Iar printre cartile de pe rafturi ai cescutele de ceai, creioanele, aparatele foto, partiturile de pian desi nu ai nici macar o pianina amarata si sparta. Pe jos pe covorul tau crem stau imprastiate perne si patura cu care te acoperi cand te culci, pentru ca nu ai un pat adevarat, pe canapeaua vernil, seara. Ai multe foi pe jos, foi scrise si desenate si o farfurie cu cirese.Probabil ai lasat-o acolo pentru ca iti placea cum arata. Si cel mai probabil ai si fotografiat-o deja.

Curentul e puternic, trebuie sa inchizi al doilea geam din bucatarie. Iesi pe usa alba din dreapta ta si ajungi sa ai inca o usa in dreapta, la fel de alba, in spatele careia sunt scarile, strazile si oamenii. Dar in stanga e o masa. Sta lipita de perete din cauza spatiului ingust. De partea opusa sunt niste corpuri de bucatarie. Albe. Incaperea de doar cativa metri lungime se termina cu un geam. Il inchizi. Curentul era puternic, incat perdeaua asta alba se agata de cojile de portocale de pe masa din lemn. Nu iti place masa pentru ca nu e nimic special in legatura cu ea. Si e foarte bine Amelie, progresezi: inveti sa nu te mai intereseze obiectele si sa nu le mai lasi sa iti creeze lumea.

Te intorci in camera, pe canapea, privind fereastra, amintindu-ti de bucata rosie si subtire de hartie de impachetat. A fost impaturita fara grija dar tu o desfaci cu grija. Iti e teama sa nu o rupi, pentru ca desi nu recunosti, inca ii stii sensul original si sensul impaturirii. Acum te prefaci. Si te las sa te prefaci, in timp ce pledez ca fiind singura persoana care te crede. Dar mintea ti-e goala si asa e si timpul din jurul tau, cand nu ai nimic de pierdut, de castigat, cand nimeni nu suna la telefonul care e si el pe jos, mic si galben, undeva langa vernilul de catifea al canapelei, cand spatiul e restrans, aerisit, strabatut de curent si pictat in nuante pale, cand nimic nu e prea intens, nici macar culoarea parului tau sau ochii, cand ai mainile reci si nimic nu te mai surprinde, cand naivitatea ta ajunge undeva mult prea departe pentru a mai fi redusa la cotele normalului si existenta ta e sincopata. Macar ai ochii mari si carti pe pereti. Macar in apartamentul tau sunt portocale si aer acum. Hartia are urme de degete, pe care tu stii sa nu le atingi pentru a nu te afecta prea tare. Are santurile unor maini ce au mototolit-o, care au strans-o si apoi au vrut sa o readuca la forma initiala, dar si urmele mainilor ce au ocrotit-o de la inceput pentru a nu o rupe. E o nuanta frumoasa, dar tu nu vrei sa vezi mai departe de ea acum. Acum, te prefaci si esti omul care a gasit, accidental si ca o urmare a unei cauzalitati minore, o hartie rosie de impachetat. Iar eu sunt cel care te crede.

And the very essence of things is volatile, is fragile, is steel and nothing at all. It will never brake or be broken by the threads of piles of nightmares which were over for good. The essence of things awaits for the chloroform scream to burst into laughter and denounce its own hypocrisy for ever being so immutable and obvious. Ostentatious enough, the chloroform scream enumerates its flaws and forbids any other living soul to laugh at them. He himself watches them carefully, soon starting to crack the audience up. How forgiving people are : as soon as he had stopped postponing the satire of self, they forgot about the dreadful hatred and accepted to let the sickening, accusing memory fall into the abyss. The essence of things is not here. Here are just misled, misguided misfits calling themselves writers who live and write, as you can see, in chaos.

I work part-time as a ballerina slowly floating over people’s cups of coffee in an old and sad cafe. Yes I pay my tribute to the Eagles by choosing this background and life. I never had ideas or any relation whatsoever with an artistic environment or desire. Never had glimpses on what’s beautiful or contempt. Always tried to avoid living at a profound level. Therefore it always seemed easy for me to be on the edge or on a peak, to chase schizophrenic outbursts of musicality or sudden needs to write things and create a beautifully shaped Other World – lies and fakeness. My Other World never came to light since I never let it taste a sun or planet and mark the wind with its patterns. It was an euphemism for my rationality and down-to-earth nature, a scorn for my bitterness and a blasphemy towards my integrity as a human being who denounces art. As a child, I knew people would laugh and no one would ever take my ideas for granted. As a child, my parents protected  and appreciated my artistic desires. But as a child I became aware of what was really out there: the crude machine not giving away slots and money for the lucky winners, but one that would automatically digest their bones to fill out its own tissues. The world didn’t need any more artists, or at least so I thought because of my poor upbringing, the troubled environment in which I lived and the retarded and mediocre people around me. All in all, I understood that my love for art would never be cherished by the society in which I was about to be trapped forever. Then there were only two possibilities for me: to go against the mass-produced ideas and stereotypes and build my own castle which would only turn into a huge yet infinitesimal fortress, or to dismiss myself and become what others wanted me to be. Well I was too coward, too emotionally misled and too poor to pick the first choice. Instead of being the misfit looking for redemption, seeking the rightful path and enlightenment for others, I surrendered.

There’s piano in Blue of noon and The song which gives, it’s hard to remember the rhythm, a cadence, a pulse or to define a pattern. So they’re followed by Robert Miles’ Children, where I can finally follow. This is July and it screams on the higher notes, the cadence breaks and falls apart into tiny pieces of something which looks like tangerines. However he hates oranges and tangerines, so poor them, they have to carry on to some other remote places, in Footprints from Porcupine Tree, where there are ‘tangerine trees and marmalade skies and plasticine porters with looking glass ties’, all on the background of Alice in Wonderland who got lost as Jeanny from Falco and no one cares about her anymore, the tales are gone, the looking glass has been sold, the Cheshire cat adopts and the mad hatter forever kept in his temporal paradox.

But the story never ends, not the way Ende’s Neverending story was a really enthusiastic journey of bold metaphors and eccentric colours. No, the story really never ends, it follows with Liquid Tension Experiment’s Biaxident. There’s something familiar about September this time. It sounds like L’amour de l’hiver and yes, R. Clayderman really means September. Now it’s the climax,  Mixtaped from No-Man, a song about seven or 8 minutes.  ’You’d kill for that feeling ‘ -  those lyrics and music are so Blackfield, so summer of 2008, so back there and then, so want it back. Such a killer who burns the sun down, The Killer from Blackfield. They sing themselves back to back in about 12 minutes. We both do in about 12 minutes. Then we have to sleep. When the killer gets caught, he actually surrenders, the song comes to an end and so does this night. There was June left, but June meant all the others altogether. Now there’s just Snow Patrol, as the apocalyptic ending, the quintessence and apotheosis of what was just a night of emptiness and neurotic randomness. ‘All that I am, all that I ever was’  holds June, July, August and September, holds them tight in a cyclic cuddle. It’s ‘The final word in the final sentence you ever uttered to me was love’. And it stops. We’ll see for how long.

Now I should probably skip this post and get back to the work I haven’t done until now 8:05 p.m but I feel like cleaning up my room and then trash it. I like this quincunx of random stuff (tv, desk, bed, wardrobe, piano) and whatever, I don’t know, I like biodiversity and there can be a nice hypothesis about diversity but I’m not in the mood now, I hate my fingers because they lack any aesthetic look, I can’t stand this goddamn town since I’d never get lost here just bored and I honestly hate peace since it’s such a pointless thing. And this goddamn erratic photo editor, it takes me 10 minutes to freakin launch it. Aaaanyhow sleep tight.

Se alcatuieste un drum intr-un fost parc, o fosta zona verde, fosta zona vanata de albine momentan bantuita de microbi solitari, singurul drum printre cladirile construite ca nuca-n perete. Estetica e nula aici, nu se face nimic desi cu totii constata cat de ridicol arata un parc cu trei corpuri de blocuri in mijloc, un fel de ceasca de ceai din care rasare o spada sau, mai suprarealist, un lac pe care sta linistit si perpendicular un ecran de cinema. Trecutele carari ale parcului se afunda sub caramizile acestor trei blocuri iar cu putin noroc ierburile nu rasar in apartamentele celor de la parter.

Şi astfel o altă dramă şi-a găsit sfârşitul, aşa cum un prolific poet îşi găseşte ultima din muze şi îi declară iubire veşnică prin apogeul creaţiei. Însă Lolitele nu citesc paraliteratură: hibernarea sufletului lor abia se ridică la nivelul intelectualilor mediocri ce îşi aştern gândurile în artă. Iar aceasta este doar hibernarea. Luciditatea va urma, dar atunci anacronismele cu care se vor înconjura le vor forţa drumul spre un nivel superior până şi deităţilor, ce nu vor cuteza a privi obrajii pudraţi din abundenţa sclipirii unor minţi care depăşesc orice gândire filozofică. Filozofia este un fleac pentru persoanele care îi dau jet lui Socrates şi îl alungă pe Platon cu întreaga lui Republica. Elitiste şi suferind de mizantropie, păpuşile de foc îi sfidează pe cei ce consideră că filozofia necesită ani, poate chiar vieţi de înţelegere. Micuţii proşti ce cred asta nici nu ştiu pe cine au în faţa ochilor atunci când Nietzsche zboară pe fereastră dintr-o discuţie în care Zarathustra tace şi nu grăieşte din cauza numelui întortocheat greu de scris pentru dulcile păpuşi. Conversaţia se linişteşte când frumoasele elitiste mai sfidează pentru o ultimă dată audienţa uimită de vasta lor cultură ce îi face pe toţi, absolut toţi, să plece fruntea şi să se declare învinşi în faţa unor monştri sacri. Nimeni nu mai îndrăzneşte să cuvânte în faţa celor ce l-au citit pe Dante fără a se apleca asupra cuvintelor lui, o tehnică postmodernă a Lolitelor, tehnică apărută în urma programului încărcat în care însă cultura e în floare şi continuă să înflorească fără petale, oferind posibilitate păpuşilor să spună „Da! Am citit (cartea)”, urmând ca tăcerea să fie mai mult decât o definiţie a imensei purificări, din care ele au înţeles mai mult sau mai puţin. Însă nu oricine poate obţine o latură pragmatică în operele literaturii universale, astfel încât păpuşile de foc îşi fac intrarea în salonul de cosmetică spunând cu patos „O glorie-a minţii omeneşti, lumină!”… Şi astfel nimeni nu le întreabă mai mult, din cauza fricii de a nu fi puşi în dificultatea existenţei unor detalii pe care doar ele, alesele, le-au remarcat înaintea oricărui exeget.

am the new ghost of Christmas in mid-august

frustrated because of the snow i didn’t get on winter

as shades move themselves and walk away till

dawn reaches the movement of others blinds of blind people

from the town which whispers and shuts itself into a nutshell of sleep

until the dawn comes and takes the thick sleet off the nutshell.

And so the icy sleet will fall down and reveal a naked being that would shout and deliver

the message of the unborn to all the blind humans behind the blinds

shutting themselves in their skinny nutshells of slumber and joy

while rejoicing and resurrecting the birth of their minds

that couldn’t hold the pressure of the souls of the blinds behind the blinds.

I’m on the corner
Waiting for a light to come on
That’s when I know you’re alone
It’s cold in the desert
Water never sees the ground
Special unspoken without sound

You told me you loved me
That I’d never die alone
Hand over your heart
Let’s go home

I never ever cried
When I was feeling down
I’ve always been scared of the sound
Jesus don’t love me
No one ever carried my load
I’m too young to feel this old
Here’s to you
Here’s to me
On to us nobody knows
Nobody sees.

” The sun, on the sand, O sleeping wrestler,
Warms a languid bath in the gold of your hair,
Melting the incense on your hostile features,
Mixing an amorous liquid with the tears.

The immutable calm of this white burning,
O my fearful kisses, makes you say, sadly,
‘Will we ever be one mummified winding,
Under the ancient sands, and palms so happy?’

But your tresses are a tepid river,
Where the soul that haunts us drowns, without a shiver
And finds the Nothingness you cannot know!

I’ll taste the unguent of your eyelids’ shore,
To see if it can grant to the heart, at your blow,
The insensibility of stones and the azure. “

“So bright
Their crimson flesh that hovers there, light
In the air drowsy with dense slumbers.
Did I love a dream?
My doubt, mass of ancient night, ends extreme
In many a subtle branch, that remaining the true
Woods themselves, proves, alas, that I too
Offered myself, alone, as triumph, the false ideal of roses.

Let’s see….
or if those women you note
Reflect your fabulous senses’ desire!
Faun, illusion escapes from the blue eye,
Cold, like a fount of tears, of the most chaste:
But the other, she, all sighs, contrasts you say
Like a breeze of day warm on your fleece?
No! Through the swoon, heavy and motionless
Stifling with heat the cool morning’s struggles
No water, but that which my flute pours, murmurs
To the grove sprinkled with melodies: and the sole breeze
Out of the twin pipes, quick to breathe
Before it scatters the sound in an arid rain,
Is unstirred by any wrinkle of the horizon,
The visible breath, artificial and serene,
Of inspiration returning to heights unseen.

O Sicilian shores of a marshy calm
My vanity plunders vying with the sun,
Silent beneath scintillating flowers, RELATE
‘That I was cutting hollow reeds here tamed
By talent: when, on the green gold of distant
Verdure offering its vine to the fountains,
An animal whiteness undulates to rest:
And as a slow prelude in which the pipes exist
This flight of swans, no, of Naiads cower
Or plunge…’
Inert, all things burn in the tawny hour
Not seeing by what art there fled away together
Too much of hymen desired by one who seeks there
The natural A: then I’ll wake to the primal fever
Erect, alone, beneath the ancient flood, light’s power,
Lily! And the one among you all for artlessness.

Other than this sweet nothing shown by their lip, the kiss
That softly gives assurance of treachery,
My breast, virgin of proof, reveals the mystery
Of the bite from some illustrious tooth planted;
Let that go! Such the arcane chose for confidant,
The great twin reed we play under the azure ceiling,
That turning towards itself the cheek’s quivering,
Dreams, in a long solo, so we might amuse
The beauties round about by false notes that confuse
Between itself and our credulous singing;
And create as far as love can, modulating,
The vanishing, from the common dream of pure flank
Or back followed by my shuttered glances,
Of a sonorous, empty and monotonous line.

Try then, instrument of flights, O malign
Syrinx by the lake where you await me, to flower again!
I, proud of my murmur, intend to speak at length
Of goddesses: and with idolatrous paintings
Remove again from shadow their waists’ bindings:
So that when I’ve sucked the grapes’ brightness
To banish a regret done away with by my pretence,
Laughing, I raise the emptied stem to the summer’s sky
And breathing into those luminous skins, then I,
Desiring drunkenness, gaze through them till evening.

O nymphs, let’s rise again with many memories.
‘My eye, piercing the reeds, speared each immortal
Neck that drowns its burning in the water
With a cry of rage towards the forest sky;
And the splendid bath of hair slipped by
In brightness and shuddering, O jewels!
I rush there: when, at my feet, entwine (bruised
By the languor tasted in their being-two’s evil)
Girls sleeping in each other’s arms’ sole peril:
I seize them without untangling them and run
To this bank of roses wasting in the sun
All perfume, hated by the frivolous shade
Where our frolic should be like a vanished day.’

I adore you, wrath of virgins, O shy
Delight of the nude sacred burden that glides
Away to flee my fiery lip, drinking
The secret terrors of the flesh like quivering
Lightning: from the feet of the heartless one
To the heart of the timid, in a moment abandoned
By innocence wet with wild tears or less sad vapours.
‘Happy at conquering these treacherous fears
My crime’s to have parted the dishevelled tangle
Of kisses that the gods kept so well mingled:
For I’d scarcely begun to hide an ardent laugh
In one girl’s happy depths (holding back
With only a finger, so that her feathery candour
Might be tinted by the passion of her burning sister,
The little one, naïve and not even blushing)
Than from my arms, undone by vague dying,
This prey, forever ungrateful, frees itself and is gone,
Not pitying the sob with which I was still drunk.’

No matter! Others will lead me towards happiness
By the horns on my brow knotted with many a tress:
You know, my passion, how ripe and purple already
Every pomegranate bursts, murmuring with the bees:
And our blood, enamoured of what will seize it,
Flows for all the eternal swarm of desire yet.
At the hour when this wood with gold and ashes heaves
A feast’s excited among the extinguished leaves:
Etna! It’s on your slopes, visited by Venus
Setting in your lava her heels so artless,
When a sad slumber thunders where the flame burns low.

I hold the queen!
O certain punishment…
No, but the soul
Void of words, and this heavy body,
Succumb to noon’s proud silence slowly:
With no more ado, forgetting blasphemy, I
Must sleep, lying on the thirsty sand, and as I
Love, open my mouth to wine’s true constellation!
Farewell to you, both: I go to see the shadow you have become. ” S.M

Se aude blana pisicii ridicandu-se odata cu intregu-i corp respirand incep, in stropi, dormind. Se aude si praful asezandu-se fortat, netinand cont de nimic, dupa cateva momente de plutire. Lumea nu mai respira pentru ca nu mai exista lume. S-a dus, au disparut cu totii, au fost stersi si vor ramane cuvintele nelegiuite ce i-au facut pe toti sa dispara. Nimeni nu visase peisajul apocaliptic atat de linistit, sters si fara suflet viu, fara vibrato sau alte repercusiuni ale vocilor oamenilor ce au aterizat si ele fortat si apoi au disparut. Pamantul se invarte pocnind din balamele. Se aud cu pocnet mecanic, sihastru printre munti, ce nici din pesteri nu mai poate iesi pentru a constientiza bataia vreunui soare apus si el acum. Balamalele continua sa urle si apa picura la fel de lin ca balamalele ce clatina globul asta mare si greu, vânăt, ce niciodata nu a fost prea intelept. Daca era, probabil pleca demult, lasa oamenii si obiectele aduse de ei si se ridica incet, ei ramanand in spatiu, plutind debusolati si urland dupa el sa se intoarca. Sau intelepciunea lui a insemnat asteptare, suportare, intelegere, acceptare, disimulare, toleranta. In orice caz, oamenii au plecat singuri. Au disparut de la sine, s-au resorbit ca picioarele mormolocilor cand iau drumul maturizarii si al devenirii.

Pamantul se amuza probabil. Insa, daca intelepciunea lui batrana nu ii permitea o asemenea aroganta, atunci macar a stat si a observat, ridicandu-si incet sprancenele si provocand furtuni. Astfel a fost martorul auto-distrugerii oamenilor, un fenomen straniu, rapid si fara sunet: omul incepe sa pluteasca, parand cuprins intr-un balon de sapun. Picioarele renunta la oase si picioarele se indoaie spre piept, pana cand omul devine o mica spirala. Ca frisca amestecandu-se, in cercuri, cu masa lichida de cafea, asa si omul dispare incet, amestecandu-se in el insusi, pana cand un pocnet oribil mai cutremura odata vechiul glob ce se mai cutremura din balamale. Superba imagine a auto-distrugerii, superba sugerare de procest invers nasterii, poetic mod de sinucidere care duce, treptat, la genocid.

Dar noi eram artisti si eroi. Noi toti oamenii-larva ce ramaneam, din pacate, la acelasi statut de larva, iar biata crisalida imensa si malformata, turtita la Poli si bombata la Ecuator nu evolua nici ea. Iar asta pentru ca noi eram eroii ce traiam in nisele scarilor. Cand era o batalie ce ne astepta si  provoca vitejia, ramaneam in spatiul intunecos in care nu se gandea nimeni sa caute eroii. Cat despre pseudo-artisti, ei se ascundeau cel mai bine, dupa ce ieseau dupa-masa spre seara si se plimbau pe strazile plumburii de parada, pentru a se simti bine tinandu-si spatele drept, barbia ridicata, fruntea descoperita, mainile afectate si mintea ingusta si innegrita. Se retrageau in mizeria si praful scarilor lor dupa ce luminoasa, parfumata, idilica lor parada se termina,  curmata de privirile odata intoarse spre ei care isi curmau traiectoria brusc si se orientau spre un alt obiectiv. Si atunci isi plecau barbia, frangeau mainile, incovoiau spatele, acopereau fruntea si mintea lor nu se lumina cu nimic.

“Am contemplat privelistea din fata mea, si numai la vederea casei, a contururilor in care mi se infatisa acel domeniu – [...] m-a napadit o sfarseala fara margini, pe care n-as putea sa o compar mai bine cu o alta senzatie pamanteasca decat cu visul de apoi al celui care se trezeste din betia de opiu, cu amara regasire in viata de toate zilele, cu hîda si treptata cadere a vălului.”

“… helesteu care isi asternea neclintitul sau luciu in fata locuintei [...] si am privit in unde la icoana rasturnata si inmultita a trestiilor cenusii, la copacii trunchiati si fantomatici si la ferestrele asemanatoare cu niste ochi fara priviri.”

I’m really wondering: oare oamenii chiar   lupta impotriva inconstientei, sau cred ca exista un remediu sau o vindecare a ei – nu vorbim de coma sau alte conotatii medicale. Nu e putin utopica dorinta asta de vindecare a inconstientei  cuiva? De ce trebuie noi sa contestam – aici ma refer la cei care nu cunosc, care aud si culeg doar ceea ce li s-a parut a fi pe intelesul lor – si sa ne afirmam facand referiri voalate, sau chiar pur si simplu sfartecand subiectul  nu oferindu-ne parerile, ci lansandu-le fara nicio urma de ‘pudoare’ sau common sense total necesare in asemenea situatii?

Termenul de ‘inconstienta’ anuleaza automat o stare constienta. Asa cum ‘absolutul’ acela paradoxal sau ‘perfectiunea’ exclud din start ‘maleficul’, ‘imperfectul’, ‘inesteticul’. Atunci unde mai este libertatea cand pana si inconstientei i se cere o luciditatea impecabila sau cel putin prezenta? Cred ca oamenii traiesc din trauma in trauma, din lucrurile minore devenite cruciale printr-o viziune evident subiectiva, prin realitatea asta a noastra care nu are cum sa fie nici colectiva, nici obiectiva, in timp ce alti oameni stau pe margine, gandesc, renunta la a se mai gandi si incep a vorbi si a da drumul la toate ideile ce tin moralitatea si intelepciune, urmand ca ajungand acasa si incepand propriile acte de lipsa a moralitatii sau a intelepciunii sa fie criticati de alti exegeti ai vreunei constiinte fabulate. E amuzant lantul asta trofic – sau sa-l numesc -, siragul asta de perle in care fiecare sfera arunca vina si critica pe urmatoarea, in timp ce fiecare greseste din nou si din nou, iar ciclul se repeta si vocea acelor critici nu este infundata ci amplificata printr-o analogie plictisitoare. Tzvetan Todorov spunea ca analogia inseamna, de altfel, un proces de creatie. In cazul acesta, rezultatul analogiei ca proces de creatie duce la o concluzie: oamenii sunt nesiguri.

Si poate e fascinanta postura de Creator care isi priveste copiii osciland de la plus la minus, de la infinit la negatii si asa mai departe. Dar oamenii invinuiesc; se cearta, sustin, aproba, ataca pentru ca intr-un final sa faca lucrurile pe care le-au criticat cu mult sau scurt timp in urma. Si astfel vor fi si ei inconstienti, inconstienti ca atunci cand au vorbit despre cei inconstienti intr-un anumit moment. Cred ca suntem ca fazele lunii. Sau poate nu tocmai, dar ceea ce e sigur e ca suntem suficienti de nesiguri pentru a oscila.

R.I.P 15/03/2010.

Breaking Benjamin – forever

Emotional moment while missing so much the moments worth living for. Those summers cu absente sau prezente in sfarsit confirmate fata-n-fata si tot ce au insemnat ele nu doar pe moment, ci si dupa ce au trecut si cand, in momente ca astea, si-au primit o confirmare si o dovada. Thank you.

De obicei imi imaginez cum ar fi viata mea daca as avea o maimuta si alta scenarii pretentioase de acest gen. Acum insa sa spunem doar ca am imbratisat o natura noua, mai exact o faza experimentala sau un simplu experiment pentru aceasta dimineata cand mi-am permis luxul de a merge la scoala de la ora 9, presimt, oricum, ca voi intarzia si mi-am imaginat cum ar fi sa simt ca intr-adevar fac ceva/se intampla ceva. Daca sunt 5, 6 ore la scoala, dintr-un total de ore ajung sa se scada acestea de cele mai multe ori si nu sa fie puse la pastrare, decat ocazional. E frig si cred ca mi-a inghetat toata creativitatea din vene, in timp ce incerc sa ma trezesc, sa merg la scoala, sa vin acasa si sa invat lucruri pe care insa nu ma pot concentra cat as vrea, deoarece maine dimineata din nou voi incerca sa ma trezesc s.a.m.d. Nu stiu daca exagerez, sau poate e o dovada subtila de narcisism ascuns sub niste scuze si motive, dar e o trauma ca everyday sa find something to keep you going and save you from sinking in this madness. Insa acum se schimba tonul vocii si al textului, when I figure out that some things are actually real.

Cat e de frumos cand incepi sa compui total aiurea, fara nici the slightest urma de tangenta cu ceea ce ai compus inainte (muzica sau literatura). Oricum, ma intreb: oamenii au dreptul de a lua inapoi ceea ce au oferit? De ce se mai ofera atunci cand totul devine un schimb monetar vicios sau, mai mult sau mai putin, un amanet foarte dragut ornamentat si amanetat la randul sau mda, I love it cand scriu fara niciun purpose creativ, ci doar de dragul de a scrie asa cum beau apa pentru ca imi e sete sau cum setez ceasul pentru ca vreau sa stiu cat e ceasul sau pentru ca – “narcisindu-ma” spun ca dintr-un petite simt estetic si o nuanta de rafinament pe care as vrea sa o posed – nu imi place cum stau limbile ceasului si ma enerveaza atat de tare incat trebuie sa le misc mecanismul si sa le fac sa ticaie. Evident m-am pierdut in paranteze si liniute, unde ramasesem? Too much compulsory reading, wall-e’s a luxury, bot is the case here, this very second.

Oamenii isi iau inapoi cadourile? Ar fi mult prea ridicol sa gasesti un stick note pe usa cu mesajul: “trandafirul de ieri… want it back, lack of natural tendencies when it comes to my living room”. Nu se ia nimic inapoi, oricat se incearca lucrul asta si nici nu se poate impune nimic. Pe lumea asta unde traiesc miliarde de suflete ce sunt acum oameni, luatul inapoi este doar ipotetic, cel mult fizic, cel mult juridic, cel putin anacronistic. De ce citatul lui Lavoisier trebuie sa se aplice doar in chimie? Termenul ‘natura’ este mult prea generos si pretentios pentru a fi cuprins in sabloane si transformat intr-un exemplu ce se pliaza perfect sau partial in anumite situatii, dar oamenii nu sunt constanti, dau din cap afirmativ si uita in aproximativ zece minute, amintindu-si de alte exemple, lucruri si situatii cand au dau din cap afirmativ, au uitat in aproximativ unsprezece minute si si-au amintit alte exemple dupa douasprezece minute. Termin brusc.

photo: http://www.flickr.com/photos/hownowbrowncow/2633657576/

Thank you for your cordial welcome party. The shocked looks, ambivalent words from boiling red-faces who, as I would assume, were trying to make me understand their kind greetings, the overcrowding, the panic and disgust I could see in the Earthians’ eyes made me feel unique and more than glad for accepting your invitation. The love and consideration arising from their stunned gestures gave me the strength and determination for proudly walking out of my spaceship, yet immediately finding out it had already gone, although I could not remember if I had activated any button in that respect. Finally I noticed that some nice men in helicopters decided to take good care of it, while it was beautifully flying around the Pentagon.

And so, this brand-new experience had begun for me. I find your world intriguing and hardly understandable as well. Firstly, it was interesting enough for me to find out that you have named the apparatus (‘Body’) which allows you to move and benefit of incredible opportunities provided by the internal departments (‘Internal Organs’). interesting as well is your creativity when it comes to naming the functions of this apparatus, such as ‘Breathing’. To my mind, this is extremely interesting and I would like to find out more about your habits, as I couldn’t help noticing an interesting fact that had occurred to me while experiencing my first day on Planet Earth.

I was peacefully walking in the ‘Park’, when I saw two young Earthians on a bench. Soon I figured out their sexes were different, since he looked like a Male and the other one like a Female. What I couldn’t understand was why the Female was ‘Breathing’ so obviously, while the Male was surrounding the apparatus (‘Body’). Sad enough though, as I went on and decided not to bother them, the obviously ‘Breathing’ Female shouted a word, pointing at me. The search through my inner-galactic dictionary couldn’t find any meaning whatsoever of the word ‘Jackass’, which I do not know if I spelled correctly. However, I am sure the adorable human being was kindly trying to tell me something. A deep overwhelming feeling popped out and I am still regretting my ignorance and rude behaviour when I decided not to stop.

Night is young and I still have research to do, concerning Earthian habits, language and ways of expression. I wish you an enjoyable demonstration of your subconscious; I believe you call this ‘Sweet dreams’.

Walter

I’m so bored of doing the same things over and over again… Why aren’t there some nice places in this freakin eternally-drowning HD and why is it so small? You can’t even try to get lost here, not even when someone would freakin shout: GET LOST!… I CAN’T! Omg this is way more than funny, it’s just sad. Grieg’s so depressive, I always thought he’s more than simply depressive, regardless of my love feelings for this masterpiece music. What the hell’s  wrong, now even Morgenstimmung’s gloomy… Now how conservative, crazy, dark and nevertheless dumb one should be in order to consider that piece of music gloomy, depressive, vivid, obscure and so on, while it’s one of the most blossoming, glowing, cheerful melodies? That’s me. Honestly, I might be getting mad. My mood makes Solveig’s song seem unreal and lacking in the proper meaning of what I feel. I’m more than guilty for ruining this. Climbing unstable rock blocks.

To sum up, mi-l imaginez pe soricelul-ala-gri-care-seamana-cu-teddy (which you hate once again)-si-care-e-personaj-episodic-in-tom-&-jerry-dar-pe-care-n-am-stiut-niciodata-cum-the-hell-il-cheama in timp ce canta frere Jacques…
frere Jacques
dormez-vous?
dormez-vous? … sonnez les matines,
sonnez les matines… Ding, Dang, Dong
Ding, Dang, Dong… crap!

mica aberatie literara pentru sfarsitul verii: “ It’s gone, my love, ca si cand nu am avut nici cea mai mica ideea despre praful ce-mi impunge retina si o face sa planga si muscatele rosii ce se descompun in petale uitate prin claviaturi calcate sub tocuri si tocurile ce tac in unanimitate si urla prin muscate lasate sa creasca din radacina in tulpina si din tulpina direct in petala uitata sub tocuri ce plang sub claviaturi de petale. “

Mai aveam o poveste cu Pyotr dar am uitat sa editez pozele, am vrut sa mai fac niste poze ca cele din postarea de anul trecut cu titlul “summer’s gone” dar nu stiu ce s-a intamplat, am vrut sa nu se termine si totusi am ajuns in septembrie. It was the summer I have always waited for, although I only got to be aware of this on the 5th of august 2008. Sper sa nu ti se para prea emotional si siropos, dar uite un fragment scris acum cateva seri (am vrut mai intai sa fie, cumva, nu stiu cum, parte din short story. apoi am vrut sa nu ti-l arat ever :”>…): “Nisipul l-am inghitit, dar nu-mi ajunge provizie pentru toamna in sepia; il voi musca incontinuu pana vara viitoare cand o fiinta dublata de o luna il va reculege.” I miss you.

 “There were pigeons all over us and I was wincing a bit with fright.But the picture was taken the moment they flew away.” Alice Monet, Venice, October 6, 1908

“I have painted these canvases as monks of former times illuminated their missals ; they don’t owe anything to anything else than the collaboration of loneliness and silence, to a fervent, exclusive attention that borders on hypnosis.”