"peaches living in niches digging the scene like beautiful cliches"

Latest

M-am mutat pe: http://leaningonstrident.wordpress.com

‘Aye!

Le sac des filles

 

Butterfly causality.

Window.

Figure of speech

Porcelain. Heart and face.

The Dead.

Collage.

Opaque.

Magenta clear.

Red shade of purple.

Imperial orchide.

Doom.

Somewhere.

 Crystal.

Crystalline.

Exotic plastic.

The world is smaller from a distance.

Keys.

Acid rain.

Daily sickly-sweet.

Between a cat’s sleep and lack of life.

Glass.

There’ll never be my birthday.

I need to wake up.

Dreaming of no dreaming will do, sweetheart. Will do.”

Prin palma 4

Vantul se izbeste de cladirile arse, din caramizi inca fumegand si urla incet, cu un fonetism sinistru, strada se infunda, in stanga si dreapta aceeasi arhitectura nenorocita de foc, pe jos resturi de copaci ciopliti in toteme infatisand soparle. E o crapatura pe mijlocul strazii, lata cat o palma adulta, ce ascunde doar negru si fum. Se simte o apasare grea, un plumb ce sta sa cada, ceva ce urmeaza sa se tranteasca de metal si sa sune a nepatruns si ceva ce va izbi sticla si o va faramita. Amelie simte panica, dar o lasa undeva in urma. In fata ei drumul se opreste, doua cladiri se intalnesc in doua nuante cenusii, cerul se lasa in jos si oxigenul dispare. Mai sunt cativa metri si atinge cladirile, dar nu mai inainteaza decat cu un sfert de pas cand aude zgomote de hartie mototolita. La inceput usoare, urmand crescendo-ul evident al suspansului nociv, apoi cresc, se aud tare, se aud in ecou, se proiecteaza peste tot, zgarie timpane, Amelie isi acopera urechile, creierul vibreaza, genunchii se indoaie, din fata bate un vant de smoala cu miros de caldura, inabusitor.

Sunetul persista dar simte o prezenta brusca in apropiere. Incet, deschide ochii si ridica privirea: din camarizile negre apare un corp fara picioare, un bust acoperit de solzi de soparla neagra ce se continua cu un gat alb si un chip mult prea palid pentru a apartine de o fiinta umana. Si totusi e om cu buze vinete, pometi albi, parul lung si negru cazand pe langa obraji, pana pe umeri unde devine una cu solzii tari si arsi. Intregul portret pe care-l avea in fata isi pierduse orice urma de inocuitate umana prin ochii negri, mari, atintiti asupra ei, emitand ura si pericol, ca o usa ce se va tranti tare de perete. Amelie ii intalneste privirea si pielea incepe sa-i arda, in timp ce toata groaza tinuta pana atunci in frau se dezlantuie cu o pocnitura undeva pe sira spinarii. Se aude un pocnet de bici si spatele incepe sa o usture, iar ochii incasabili se intuneca. Pentru un minut doar ramane intepenita pe propriile picioare parca lipite. Aluneca brusc pe spate dar nu asteapta durerea loviturii, ci incepe sa se tarasca inapoi, in timp ce omul ranjestete un dezgust teribil, mai oribil decat orice scenariu apocaliptic. Amelie isi zgarie coatele de pamant incercand sa fuga si sa se ridice in acelasi timp. Se ridica intr-un final si incepe sa alerge, cu privirea arzandu-i spatele si zgomotul de hartie mototolita tiuind infernal din toate partile. Ajunge la mijlocul aleii, isi intoarce capul si mai vede o data monstruozitatea cu cel mai cumplit rictus de fata. Isi lasa toata greutatea pe picioarele ce alearga acum mai repede si trece de capatul strazii, cotind-o la dreapta spre lumea ce e din nou senina si suprapopulata. Se opreste doar peste cateva minute si cativa kilometri, cu respiratia taiata, prabusindu-se pe trotuar.

Ramane astfel, cu mainile rastignite, cu fruntea lovita, respirand betonul cald. Nimeni nu se opreste in jur. Amelie se ridica si isi sterge sangele de pe gene cu maneca dreapta, pastrand-o pe cea stanga pentru genunchi. Zona unde spatele i se arcuieste ca unei pisici pregatite de o saritura lunga inca arde si s-a lipit de materialul subtire. Stanjenita de potentialele priviri cerand explicatii incepe sa mearga, cu o mana pe frunte si cealalta inerta pe langa corp, observand ca nici macar o privire nu se abate asupra ei si ca pieptul inca ii zvacneste de frica.

Prin palma 3

Lasi hartia deoparte si continui sa te uiti pe geam. Mai demult priveai pasarile zburand, doar ca atunci erai prea ocupata ca sa tii minte asemenea detalii. Nu ai mai vazut pasari de multa vreme, iar colivia ce atarna undeva langa canapeaua e goala. Pasarile nu s-au mai aratat de ceva vreme. Copacii sunt ursuzi, aerul monoton atat vizual cat si auditiv. Se vad doi copaci pe geam, siluete inalte si drepte. Nu se cutremura cand bate vantul, pentru ca nu e prea puternic spui tu. Ii vezi deasupra blocurilor, unul in fata celuilalt. Tu spui ca isi cer scuze, dar tu esti naiva si uiti ca sunt niste copaci. Esti un personaj greu de inteles.

De cand te-ai mutat aici, simti ca trebuie sa faci ceva in mod constant, desi viata ta nu cunoaste mai multe detalii. Ai simtit in ultima vreme o chemare spre usa, spre scari, spre strada, spre oameni aparent dar de fapt departe de ei. Avea legatura cu acei copacii, copacii ce se proiecteaza pe cer, ce par aproape cand de fapt nu sunt. Simti ca trebuie sa mergi, desi nu este o explicatie logica: nu te asteapta nimeni, nu cunosti pe nimeni in orasul asta nou. Nu trebuie sa faci nimic. Dar tu oricum ai fost mereu influentabila, mereu facand pe plac legilor naturii. Tu si schopenhauerismul tau prefacut, care acum nu te va salva. Te gandesti deja sa te ridici de pe canapea, sa arunci patura pe jos, sa iti aranjezi bluza simpla alba si fusta verde crud. Si sa pleci.

Amelie se ridica, asa cum am prevazut, isi scutura fusta. Isi cauta sandalele prea putin inalte, de culoarea pielii. Se incalta si pleaca. In blocul vechi, tipic unei lumi subdezvoltate sau prea putin dezvoltate, soarele patrunde de undeva din stanga. Mai face cativa pasi pentru a descoperi, dupa inca doua usi, scarile cu ferestre ce lumineaza holul. Coboara cele cateva etaje – nu le stie numarul. Apartamentul ei insa e usor de descoperit – singura usa alba din intregul bloc. Afara e strada cu oameni, cu masini si copaci. E dupa-masa, e suficient de cald. E un aer placut, cald si racoritor. Ea stie ca nu cunoaste drumul, insa, invocand un motiv precum vizitarea orasului, se lasa condusa. Blocurile, oamenii si strazile au aceeasi textura: nuante pale, vii sau cenusii, nici una insa parasind, se pare, un sablon impus atat oamenilor cat si strazilor, obiectelor fara viata si blocurilor: acela de a nu iesi in evidenta. Astfel, ei nu-i ramane nici o figura in minte, nici o cladire, nici un scaun de pe o terasa unde se aude muzica. Nicio presiune, intristare sau strigat. Fluctuatia constanta a traficului si vocilor o lasa sa se piarda, sa ajunga unde la marginea orasului, suficient de departe pentru a constata deodata racoarea. Alege strada din stanga pentru a se opri.

Prin palma 2

Amelie in apartamentul ei, stand pe canapeaua orientata spre fereastra. Privind fereastra. Sta turceste, cu mainile in poala, pe patura cu care se acopera. Pare atenta, dar nu este. Disimuleaza de cateva saptamani, pentru ca se simte privita. Vorbeste incet. Ii plac monologurile. Ii place sa-si auda vocea atunci cand nu bea apa si gatul ii este uscat, buzele se lipesc una de cealalta ca in romanele cu coperta roz a lui Epstein. Ii place sa vorbeasca.

            Ce frumos era aici, cu multa vreme in urma. Nici nu mai stiu cat a trecut. Nici nu mai stiu cand a fost ultima data cand soarele asta imi placea. Il vedea, ca pe un element nou in fiecare zi, care improspata tot plasticul camerei. Mereu mi s-a parut falsa camera asta, poate din cauza asta las lucrurile pe jos, pe covor. Altfel nu iti vine sa calci pe el, ai senzatia ca e tare si rece.

            Mereu am vrut sa scriu literatura, dar nu am obtinut decat biete romane monoxide, simple, directe, fara iradieri sau filozofii. Le-am lasat pe jos si pe ele, acum sunt frumoase obiecte de decor, teancurile alea de foi in care am investit atatea nopti si pe care le-am uitat cum am uitat sa pun zahar in ceai, le-am neglijat asa cum am neglijat cantitatea de zahar din lingurita si le-am batjocorit in final asa cum batjocoresc bauturile calde ce s-au racit. Idioate curtezane mai sunt si cestile astea de ceai pentru aspectul camerei: par a fi obiecte de decor si se simt si ele importante, insa nu dovedesc decat lipsa mea de bani, timp si prost gust in a-mi decora altfel casa.

            Oricum, era frumos aici. Traia o fata frumoasa aici. Se potriveau: ea si apartamentul care atunci arata altfel. Era simplu dar in nuante deosebite. Cand intra aici, cu tot soarele asta, cu obiectele mici si culorile ce il decorau, pareau a se potrivi. Era locul perfect in care te gandeai sa o vezi. O fire remarcabila, dar care a lasat in urma o oribila legenda prost transmisa prin viu grai, o poveste, o tragedie ieftina, pe care toate buzele o spun, iar buzele care nu o povestesc au minti care sa o creada si sa o stie. Vorbesc cu totii si se infasoara in povestea asta, pentru ca nu au altceva sau pentru ca este captivanta. Mie mi s-a parut captivanta. Dar este ceva ce ma face sa pastrez distanta si sa nu cer detalii vecinilor nervosi sau oamenilor care ma privesc si din ale caror priviri deduc regret combinat cu surpriza de a ma vedea. Se poarta de parca ma cunosc toti, de fiecare data cand vorbesc despre ea, cand creez o aluzie sau cand descriu un detaliu. Lucrurile de aici au devenit atat de consacrate ei, incat eu care locuiesc in fostul ei apartament simt ca profanez ceva ce oamenii, cunoscuti sau necunoscuti ei, au tinut sfant.

            Da, era o artista pentru lumea asta imensa, marema ce niciodata nu i-a acordat importanta, decat cand nu a mai fost. Imi place sa cred ca si eu sunt. Insa eu nu am produse ale creatiei mele, asa cum avea ea. Eu am rebuturi ce ma definesc si oameni care ma privesc. Ea era o aparitie, un castig pentru cei ce o descopereau: eu sunt pierderea de vreme, punctul de sprijin al focarului ochilor vreunui trecator ce se plictiseste in autobuz. Ea impunea respect si autoritate: eu impun intrebari, cel mult, cand apar in micul bovindou; in general nu impun nimic.

            Cand m-am mutat aici am preluat povestea protagonistei apartamentului. Nu am devenit eu protagonista la randul meu. Povestea aceea se terminase demult, punctul fusese zugravit deja. Eu sunt doar surogatul, cel care inlocuieste dar nu este verosimil si original. Eu am devenit cea care locuieste in apartamentul unde s-au intamplat multe, multe pe care prostii le cred si pe care desteptii le detesta. Sau invers. Eu nu pot spune care este adevarul: eu stiu doar ca atunci cand am venit aici, era frumos. Si am avut parte de initierea in poveste, ca simplu observator. Cred ca ea asta si-a dorit: ca cel care ii va locul aici, fizic, sa aiba dreptul de a intelege, pentru ca macar el sau ea sa nu mai creada ceea ce a crezut toata lumea.

According to what I’ll never know

Time to leave here, trains won’t stop, this is the last one. Writting my mind to death on piles of papers through orange silk and other pulp fiction. What’s left is neither to prove, not to doubt, flickering screen burns to what holographic realities had left on a world with untapped resources of dust and disgust. Trains won’t stop, they avoid this area that’s already gone and lost, where everything that was alive is now rotting on the ground, embedded in it, with their leaf pointing the sky in one last touch of regret. It should’ve been beautiful; it’s how it was supposed to be, to become, to grow old and never fade away, to scream but never let go and to hurt but never to die. Life is a miserable place and we’re its slaves, consciously performing our blind, slavery acts or not, it’s who we are. And there’s no need of light or enlightement for something that’s gone forever, buried alive and boiling in the ground, fully covered with dirty snow and rocks. Who wouldn’t give up this life-sucking black hole? Who wouldn’t kick the nothing it has to offer? And above them all: what fool would ever dream of something better?